Virgula înainte de „ȘI” - HIPERBATUL

Virgula se utilizează înainte de „și” și atunci când ia nașterea figura de stil HIPERBAT.

Exemplu: „Fruntea Olguței se plecă și mai tare, ȘI genele.” Ionel Teodoreanu
(în loc de „Fruntea și genele Olguței se plecară și mai mult.”)

HIPERBATUL este o figură de stil care constă în schimbarea, prin dislocări, a topicii normale. 2. Adaos pe care îl face scriitorul sau vorbitorul după încheierea unui anunț. [Var.: hiperbátă s. f.] – Din fr. hyperbate. (DEX 2009)

În contextul dat, subiectul, ca segment anterior al enunțului, este dislocat și așezat la sfârșitul acestuia, acolo unde nu era așteptat, dar este mai bine evidențiat.

Relativul CE

1. Conform GALR, „ce” este puțin folosit în limba română actuală cu antecedent, în locul lui fiind preferat „care”; folosirea lui „ce” cu antecedent este învechită, poetică, acceptată în limba literară doar pentru evitarea repetiției lui „care”.

2. Conform GBLR, relativul „ce”, adjectiv sau pronume, este indiferent la restricția persoane / non-persoane: 

Sunt mulți studenți ce au fost respinși la examen. 
Sunt multe cărți ce nu mai apar în raft.

PLEONASMUL

PLEONASMUL nu este întotdeauna o greșeală de exprimare!

Valoarea stilistică de PLEONASM (când propozițiile includ cuvinte cu înțeles asemănător, pentru exprimarea mai energică sau mai convingătoare a unei idei, a unei imagini) are următoarele specii:

1. Pleonasm poetic (licență poetică): 
„Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, / În noi doi un suflet bate!” – Vasile Alecsandri
„Cobori în jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază.” – Mihai Eminescu 
„O șterg de-acasă frumușel / Grivei cu mine, eu cu el.” – Șt. O. Iosif

2. Pleonasm vicios, caracteristic semidocților: 
„Este chiar el însuși în persoană.” – I. L. Caragiale

3. Pleonasm gramaticalizat: 
L-am văzut cu ochii mei.
L-am auzit cu urechile mele!

4. Pleonasm-greșeală: 
Avansați înainte!
Întoarceți-vă înapoi!

(Sursa: Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, EDITURA ȘTIINȚIFICĂ, București, 1994.)

ANACOLUTUL

ANACOLÚT, anacoluturi, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacolute] – Din fr.anacoluthe, lat. anacoluthon.

• sursa: DEX '09 (2009)

ANACOLUTUL reprezintă întreruperea continuității logico-sintactice a unei propoziții / fraze, din cauza schimbării tipului de construcție începută.
ANACOLUTUL este considerat, în majoritatea cazurilor, o greșeală.

Printre cele mai frecvente tipuri de ANACOLUT se numără:

1. SUBIECTUL SUSPENDAT

a) prin neconservarea cazurilor: Fata, când l-a văzut, i s-a luminat fața. (corect: „fetei”);

b)  prin neconservarea persoanei: El, când a înțeles adevărul, a fost imposibil să plece. (de la persoana a treia se trece la o construcție impersonală: corect: „el nu a plecat”).

2. CONSTRUCȚII cu „faptul că” în care cuvintelor li se atribuie valoare cauzală: Faptul că ai întârziat, m-am enervat. (corect: „din cauza faptului că ai întârziat”).

3. FOLOSIREA UNOR TERMENI CORELATIVI nepotriviți: Mă deranjează nu atât nota, ci reproșul profesorului. (corect: „cât reproșul” sau „nu nota, ci”).

Anacolutul este folosit în literatură pentru marcarea oralității stilului. Este frecvent întâlnit în opera literară a lui Ion Creangă.

          Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!

                                                                 (Amintiri din copilărie)

Ești un om care luptă / lupți.

       


         „Ești un om care luptă.”  sau „Ești un om care lupți.”?



        Gramatica tradițională consideră corectă prima variantă - „Ești un om care luptă.” -, acordul cu predicatul fiind impus, logic, de substantivul OM, reluat prin pronumele relativ CARE: OMUL LUPTĂ / CARE LUPTĂ.

        GALR (2005) admite ca fiind permisă și a doua variantă impusă prin uz - „Ești un om care lupți.” -, dată fiind echivalența semantică între subiectul regentei (TU) și numele predicativ (UN OM), reluat prin pronume relativ CARE: TU LUPȚI.

dânsul/dânsa/dânșii/dânsele

dânsul/dânsa/dânșii/dânsele


Aceste pronume sunt considerate a fi pronume personale de politețe, exprimând ultimul grad de respect.

Regional, în Moldova, sunt folosite și ca pronume personale:

Scoate alivencile din cuptor și mănâncă din dânsele.