ANACOLUTUL

ANACOLÚT, anacoluturi, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacolute] – Din fr.anacoluthe, lat. anacoluthon.

• sursa: DEX '09 (2009)

ANACOLUTUL reprezintă întreruperea continuității logico-sintactice a unei propoziții / fraze, din cauza schimbării tipului de construcție începută.
ANACOLUTUL este considerat, în majoritatea cazurilor, o greșeală.

Printre cele mai frecvente tipuri de ANACOLUT se numără:

1. SUBIECTUL SUSPENDAT

a) prin neconservarea cazurilor: Fata, când l-a văzut, i s-a luminat fața. (corect: „fetei”);

b)  prin neconservarea persoanei: El, când a înțeles adevărul, a fost imposibil să plece. (de la persoana a treia se trece la o construcție impersonală: corect: „el nu a plecat”).

2. CONSTRUCȚII cu „faptul că” în care cuvintelor li se atribuie valoare cauzală: Faptul că ai întârziat, m-am enervat. (corect: „din cauza faptului că ai întârziat”).

3. FOLOSIREA UNOR TERMENI CORELATIVI nepotriviți: Mă deranjează nu atât nota, ci reproșul profesorului. (corect: „cât reproșul” sau „nu nota, ci”).

Anacolutul este folosit în literatură pentru marcarea oralității stilului. Este frecvent întâlnit în opera literară a lui Ion Creangă.

          Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!

                                                                 (Amintiri din copilărie)