Cum se formează perfectul simplu?

      În general, perfectul simplu se compară cu mai-mult-ca-perfectul (pentru a nu se confunda între ele). Există două diferenţe între aceste forme ale trecutului: 

1. terminaţia de persoana I singular, care la PS este -i, iar la MMCP este -m;
2. adăugarea la MMCP a sufixului -se- înainte de terminaţie. 

     De asemenea, pentru a nu se confunda aceste două timpuri, trebuie să se aibă în vedere participiile verbelor de conjugat: verbele cu participiul  în -t vor primi terminaţiile specifice după înlăturarea lui -t, având la MMCP -se-, în timp ce verbele cu participiul în -s vor primi terminaţiile specifice fără a fi înlăturată terminaţia -s, având la PS -se-, iar la MMCP -sese- . 

Exemplu:  

perfect simplu

a învăţa (infinitiv) - învăţat (participiu)   a scrie (infinitiv) - scris (participiu)
eu învăţa-i                                                              scrisei
tu învăta-şi                                                             scriseşi
el/ea învăţă                                                             scrise
noi învăţa-răm                                                        scriserăm
voi învăţa-răţi                                                         scriserăţi
ei/ele învăţa-ră                                                        scriseră

mai-mult-ca-perfect

eu învăţasem                                                         scrisesem
tu învăţaseşi                                                          scriseseşi
el/ea învăţase                                                        scrisese
noi învăţaserăm                                                     scriseserăm
voi învăţaserăţi                                                      scriseserăţi
ei/ele învăţaseră                                                     scriseseră

      Pentru o conjugare corectă atât la PS, cât şi la MMCP, se vor folosi ca exemple verbe la cele patru conjugări, întrucât pot apărea diferenţe: (eu) cântai, văzui, mersei, citii (PS); cântasem, văzusem, mersesem, citisem (MMCP).

Omonimia şi polisemia

    Omonimele sunt cuvinte cu aceeaşi formă şi cu sensuri total diferite:

    1. "Dinu lucra în baie, sfredelea stânca [...] ca toţi băieşii." (Ion Agârbiceanu - Fefeleaga)
    2. "Doamne, ce trăsnaie /E la mine-n baie!" (Ana Blandiana - Orchestra din cadă)

    Cuvintele polisemantice  au aceeaşi formă şi sensuri înrudite între ele: 

    "Spuneţi-mi, ce aţi face voi /Cu aşa artişti de soi?/ Eu m-am gândit să plec la băi /Sau, dacă nu se lasă duşi,/ Până la urmă, fac o baie şi un duş." (Ana Blandiana - Orchestra din cadă)

Formele flexionare ale adjectivelor

1. Adjectivele cu 4 forme flexionare, în funcție de gen, nr., caz: din această categorie fac parte cele mai multe adjective propriu-zise, adjectivele participiale sau gerunziale (deștept, lucrat, suferind).
2. Adjectivele cu 3 forme flexionare: cele terminate în consoanele -c și -g (adânc, lung) sau derivate cu sufixele -tor, -esc, -iu (prevăzător, sătesc, cenușiu). Aceste adjective anulează câte o opoziție, realizând forme comune de gen, nr. și caz.
3. Adjectivele cu 2 forme flexionare:  cele terminate în -e (limpede), în consoană palatală (dibaci, vechi) sau în diftong (bălai, gălbui, rotofei). Acestea au forme comune de număr la ambele genuri.
4. Adjectivele invariabile: cu o singură formă (maro, bej).

Mijloace expresive de redare a superlativului absolut

    În limba română, superlativul absolut se poate forma şi astfel:
- cu adverbe, legate de adjectiv prin prepoziţia "de": extraordinar, grozav, teribil, minunat etc. (extraordinar de frumos);
- cu locuţiuni adverbiale: din cale-afară, peste măsură (din cale-afară de rău);
- cu prefixe şi cu sufixe: arhi-, extra-, hiper-, -isim (hipersensibil, simplisim);
- prin repetarea adjectivului (roşie, roşie);
- prin repetarea unei vocale sau a unei consoane (frumoooasă);
- cu substantive (foc de deştept).

Pronumele relativ „care” precedat de articolul genitival (al, a, ai, ale)

      Atunci când pronumele relativ „care”, însoţit de articol genitival, este precedat şi urmat de substantiv, acordul în gen şi număr se face astfel:  pronumele relativ se acordă cu substantivul antepus (pe care îl înlocuieşte), iar articolul genitival – cu cel postpus întregii structuri.

     Exemple:

-         fata al cărei pix;

-         fata a cărei carte;

-         fata ai cărei ochi;

-         fata ale cărei cărţi;

-         fetele al căror pix;

-         fetele a căror carte;

-         fetele ai căror ochi;

-         fetele ale căror cărţi;

-         băiatul al cărui pix;

-         băiatul a cărui carte;

-         băiatul ai cărui ochi;

-         băiatul ale cărui cărţi;

-         băieţii al căror pix;

-         băieţii a căror carte;

-         băieţii ai căror ochi;

-         băieţii ale căror cărţi.

Grafia cu "i"

    Se scriu cu trei “i” substantivele (forme de pl.) articulate cu articol hotărât enclitic, având în rădăcină un “i”. De exemplu:

1. copil-copii-copiii (primul “i” face parte din rădăcina cuvântului, al doilea “i” este desinenţă de plural, iar al treilea “i” – articol hotărât);
2. fiu-fii-fiii;
3. mahalagiu-mahalagii-mahalagiii;

   De asemenea, se scriu cu trei “i” adjectivele terminate in –iu, aşezate în faţa substanivelor determinate, acestea preluând articolul hotărât de la substantivul determinat:

1.      viu-vii-viii (oameni)

2.      argintiu-argintii-argintiii (cercei)

Propoziţia subordonată subiectivă

       "Ceea ce mă jenează/ este dificultatea răsfoirii."

      "Ceea ce mă jenează..." este o SB clară, fără nicio nuanţă de altă natură.   Contragerea nu se face în adjectiv, aşa cum au considerat unii, ca să-şi acopere greşelile, ci în substantiv/pronume. Topica este una obişnuită, iar intonaţia - de asemenea.
        Topica obişnuită este următoarea: SUBIECT+PREDICAT. Şi, în acest context, ca şi în altele, TOPICA face diferenţa.
        Este adevărat, există şi contexte (mai rar întâlnite) în care predicativa este antepusă verbului copulativ, însă aceste predicative se diferenţiază printr-o intonaţie specifică.

Verbul "a face"

Făceţi-mă să pricep!


Auzim destul de des această formă verbală (imperativ afirmativ, persoana a II-a pl.). Nu este corectă însă, întrucât ea ar trebui să corespundă unui verb ca "a făcea", verb ce nu există în limba română. 


Corect: Faceţi-mă să pricep!

O problemă de acord...

I-am spus băiatului acela să-mi dea cartea.


Ce este greşit în acest enunţ?


Regulă de bază: adjectivul se acordă cu substantivul determinat în gen, număr şi caz. Adjectivele provenite din pronume demonstrative îşi modifică forma în funcţie de caz la fel ca articolul demonstrativ. 


Reformularea corectă a enunţului este: 
I-am spus băiatului aceluia să-mi dea cartea.

DATORITĂ (GRAŢIE)/DIN CAUZĂ CĂ...

A fost lăudat din cauza meritelor sale.
A fost certat datorită neglijenţei.

Aceste enunţuri sunt greşit formulate, întrucât prepoziţia "datorită" introduce o cauză pozitivă, iar locuţiunea prepoziţională "din cauza/din cauză că" - o cauză negativă.

Corect:

A fost lăudat datorită meritelor sale.
A fost certat din cauza neglijenţei.

Câteva nume de locuitori

Abrud – abrudean

Andalucia – andaluz

Anzi – andin

Bordeaux  – bordelez

Budapesta – budapestan

Cairo – cairot

Câmpulung – câmpulungean

Coasta de Fildeş – ivorian

Costa Rica – costarican

Danemarca – danez

Focşani – focşănean

Guatemala – guatemalez

Honduras – hondurian

Levant – levantin

Luxemburg – luxemburghez

Madagascar – malgaş

Malta – maltez

Mangalia – mangaliot

Monaco – monegasc

Moscova – moscovit

Napoli – napolitan

Prusia – prusac

Roman – romaşcan

Sofia – sofiot

Tokio – tokiot

Turda – turdean

Zair – zairez

Zimnicea – zimnicean

(Sursa: Marin Rădulescu/Marin Vlaicu)

şaptesprezece/optsprezece

Am şaptisprezece ani, nu optâsprezece.

Aceste forme (greşite) ale numeralului cardinal sunt utilizate frecvent în vorbire/scriere.

Corect: Am şaptesprezece ani, nu optsprezece.

Regula de formare a acestor numerale este: şapte+spre+zece/ opt+spre+zece (numeral cardinal+prepoziţie+numeral cardinal).

MAXIM/MAXIMUM

   Cartea costă maxim 15 lei. 


   De ce nu este corect? 
   Forma corectă a adverbului care trebuie folosit în acest context este maximum-cel mult (Cartea costă maximum 15 lei), maxim fiind, de fapt, forma adjectivului. 
   Exemplu: Punctajul maxim este de 100 de puncte.

Deci, aşadar, prin urmare…

      Statutul acestor elemente concluzive este unul incert, întrucât acesta oscilează între clasa conjuncţiilor şi cea a adverbelor.

    „Elementele deci, aşadar, prin urmare etc., ca mărci apoziţionale, indicând o relaţie de echivalenţă, sunt adverbe, nu conjuncţii, ca şi conectorii anume şi adică:

     Ne vom întoarce acasă pe 5 august, deci peste exact două săptămâni.” (GA, Bucureşti, 2005, pag 654)

CRATIMA

       Cratima are rolul de a lega şi, uneori, de a despărţi diferite elemente lexicale.
      Astfel, cratima leagă:
- cuvinte rostite fără pauză, redând pronunţarea legată  a unor cuvinte care pot avea sau nu şi existenţă independentă: s-a dus, a luat-o, n-a venit (nu a venit);
- unele interjecţii identice, repetate accidental: cioc-cioc;
- anumite prefixe de baza derivatului: ex-ministru;
- prefixele ne- şi re- atunci când se produce căderea lui î- (ex: ne-ncetat);
- cuvintele compuse: calea-valea;
- articolul hotărât enclitic sau desinenţa de unele cuvinte greu flexionabile: x-ul, !bleu-ul;
- numeralele ordinale scrise în cifre de terminaţie: al IX-lea;
- formele inverse ale unor verbe, pronume şi auxiliare: jelui-m-aş; întreba-se-vor; face-li-se-va;
- componentele unor abrevieri: d-ta. 

     Cratima desparte segmentele unui cuvânt despărţit la capăt de rând.

     Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.

(Sursa: DOOM)

PLEONASMUL

El şi-a lăudat propriile sale lucrări.


Există şi structuri pleonastice cu trei termeni.

Conjugarea verbului „a coace”

Indicativ: prezent 1 sg. şi 3 pl. – coc, 1 pl. – coacem;

                imperfect  – cocea

                perfect simplu 1 sg. – copsei, 1 pl – coapserăm;

Conjunctiv: prezent – să coacă;

Imperativ – coace!

Gerunziu – cocând;

Participiu – copt.

(Sursa: DOOM)

GRAFIA CU “î”

      După normele gramaticii actuale, "î" se foloseşte în următoarele condiţii:

- la iniţială de cuvânt: înger;

- la sfârşit de cuvânt: urî;

- în interiorul compuselor în care al doilea element începe cu î-: bineînţeles;

- în interiorul derivatelor cu prefixe de la cuvintele care încep cu î-: neînţeles;

- în interiorul unor nume de persoane: Rîpeanu.

(Sursa: DOOM)

SCRIEREA CU "N", RESPECTIV, CU "NN"

       O altă greşeală care se face frecvent este scrierea cu un singur "n" a cuvintelor derivate cu prefixul "în-" de la cuvinte de bază a căror iniţială este tot "n": înnegri, înnopta, înnora, înnoda etc. Se greşeşte însă şi invers: cuvinte nederivate cu prefixul “în-“ se scriu cu doi “n” (exemple – înot, înălţător).
      Pentru a evita această greşeală, se recomandă următoarea judecată: cuvintele derivate se formează de la un cuvânt de bază: înnopta – în+noapte, înnora – în+nor etc. „Înot” este el însuşi cuvânt de bază, iar „înălţător” este derivat, dar nu cu prefix, ci cu sufix de la cuvântul de bază „înalt”.

A SERVI...

    "Puteţi servi masa la restaurant."


     Conform DEX-ului, "a servi"(când este vorba de mâncare) înseamnă "a pune, a aduce la masă mâncare, băutură; a prezenta cuiva o mâncare, ca să guste din ea; a trata pe cineva cu ceva de mâncare; a da să mănânce cuiva".
     Prin urmare, puteţi servi masa la restaurant, doar dacă sunteţi chelner. În alte condiţii, puteţi lua masa/mânca la restaurant.

SĂ COPIE/SĂ COPIEZE

      " Ea a reuşit să copie/să copieze la test."


       Forma folosită frecvent este "să copie". Nu înseamnă însă că este şi cea corectă. Verbul "a copia" are, la modul conjunctiv singular, următoarele terminaţii: -ez, -ezi, -eze/să copiez/să copiezi/să copieze.
(De asemenea, la prezent, acest verb are  formele: copiez, copiezi, copiază)

A PLĂCEA/A TĂCEA

     Ce ţi-ar place să mănânci la prânz?


     De ce nu este corect? Condiţionalul-optativ se formează cu auxiliarul "a avea" şi cu infinitivul verbului de conjugat: "a plăcea", "a tăcea", "a apărea" etc.
    Corect este: Ce ţi-ar plăcea să mănânci la prânz?

ALTERNATIVĂ

"Această situaţie are mai multe alternative." De ce nu este corect? Conform DEX-ului, alternativă: 1. posibilitatea de a alege între două soluţii, între două situaţii care se exclud. 2. relaţie între două judecăţi în care, dacă o judecată este adevărată, cealaltă este neapărat falsă.

SĂ AIBE...SĂ AIBĂ

     Trebuie să aibe/să aivă/să aive/să aibă două intrări. Întâlnim toate aceste forme în vorbire/scriere. Care este forma corectă? Deşi infinitivul verbului este "a avea", forma de conjunctiv este, pentru persoana a III-a singular şi plural, să aibă. La acest mod, se păstrează radicalul verbului din limba latină: habere.

VROIAM SĂ...

      Vroiam să...Forma este greşită, întrucât aceasta nu corespunde nici verbului a vrea (vream), nici verbului a voi (voiam), ci unui hibrid între aceste două verbe - a vroi  (verb care nu există în limba română).

AŞAZĂ / AŞEAZĂ

       Verbele „a aşeza” şi „a înşela” se conjugă la timpul prezent, pers. a III-a, sg./pl. astfel: el/ea aşază/înşală; ei/ele aşază/înşală, spre deosebire de verbul „a înfăţişa” - înfăţişează.

       Terminaţiile primite de aceste verbe la prezent sunt diferite.

a aşeza – eu aşez      a înşela – eu înşel    a înfăţişa – eu înfăţiş-ez

     tu aşez-i                    tu înşel-i                     tu înfăţiş-ezi

              el aşaz-ă                    el înşal-ă                    el înfăţiş-ează

Notă: Conform DOOM3 (2021), atât „așază”/ „înșală”, cât și „așează”/ „înșeală” sunt forme corecte.

a crea

     De obicei, verbul "a crea" dă mari bătăi de cap. Crează sau creează? Creem sau creăm? Creind sau creând? De data aceasta, nu mă mai "afund" în explicaţii... gramaticale! Fac o paralelă simplă între verbele "a crea" şi "a lucra" şi am rezolvat problema!


lucr-ez         cre-ez
lucr-ează     cre-ează
lucr-ăm        cre-ăm
lucr-ând       cre-ând


Simplu!

Virgula

      Există situaţii în care virgula este obligatorie, în care folosirea ei rămâne la alegerea celui ce scrie şi situaţii în care aceasta nu-şi are rostul între anumite cuvinte/părţi de propoziţie.

*Cea mai simplă regulă: virgula nu se aşază între subiect şi predicat şi nici înainte sau după conjuncţia coordonatoare copulativă şi, decât în condiţiile în care în comunicarea de bază intervine o comunicare suplimentară (apoziţie), care necesită izolarea prin virgule.

*Exemple de situaţii în care virgula este obligatorie: într-o enumeraţie sau înainte de anumite conjuncţii coordonatoare: dar, iar, însă, ci. (Când se află în interiorul propoziţiei, conjuncţia însă nu se desparte prin virgulă.)
De asemenea, vocativele se izolează prin virgule.

Propoziţiile subordonate (atributiva, completiva directă, completiva indirectă, circumstanţialele de loc, de timp şi de mod, cauzala, condiţionala, finala, concesiva şi consecutiva) se despart prin virgulă astfel.

·    AT/atributul nu se desparte, de obicei, prin virgulă de regenta ei/lui. Doar atributiva explicativă se desparte prin virgulă de aceasta.

·     CD şi CI/complementul direct/indirect nu se despart prin virgulă de regentă. În cazul în care acestea sunt plasate înaintea regentei, virgula sau linia de pauză este permisă, dar nu obligatorie.

·       CL şi CT/compl. circumstanţial de loc şi de timp stau, de obicei, după regentă şi nu se despart prin virgulă de aceasta. Dacă se află înainte de regentă, se despart doar dacă nu se insistă asupra lor. Intercalate în regentă, se despart obligatoriu prin virgulă.

·    CM/compl. circ. de mod poate sta după regentă – se desparte prin virgulă numai dacă nu se insistă asupra ei, înaintea regentei – se desparte, de obicei, prin virgulă, dar se renunţă la aceasta când este considerată absolut necesară în context – sau poate fi intercalată – se desparte prin virgulă.

·       CZ şi CŢ/compl. circ. de cauză pot sta atât înainte, cât şi după regentă şi se despart prin virgulă de aceasta. Nu se despart atunci când reprezintă singura cauză/condiţie a acţiunii.

·   CS/compl. circ. de scop introduse prin de şi să nu se despart prin virgulă. Se desparte totdeauna prin virgulă finala care are în regentă un corelativ.

  Aşezată înainte, finala se desparte prin virgulă. După regentă, se    desparte doar atunci când autorul nu o consideră un element necesar al frazei.

·    CV şi CNV (cnv nu se desparte prin virgulă când este introdusă prin de) se despart prin virgulă, indiferent de poziţia lor faţă de regentă. 

dragile mele / dragele mele

          Drag - adjectiv variabil cu trei forme: drag (m/sg.), dragă (f/sg.), dragi (m-f/pl.); dragi copii, dragi fete/dragile mele fete, G-D/dragii mele fete etc. 

       În vorbire/scriere, există tendinţa de a modifica forma de feminin/pl. a cuvântului din dragile în dragele sau pe cea de G-D din dragii în dragei.
         

anti / ante

      Conform DEX-ului: ANTI - element de compunere (prefixoid) însemnând "împotriva" şi serveşte la formarea unor adjective şi substantive (antiaerian). ANTE - element de compunere care înseamnă "înainte", "în faţă", "anterior" şi serveşte la formarea unor substantive, adjective şi verbe (antebelic).
      ANTICAMERĂ - forma corectă a cuvântului. De ce? Deoarece, fiind neologism împrumutat din limba italiană, şi-a păstrat forma existentă în limba de origine.
      Dacă acest cuvânt s-ar fi format în interiorul limbii române, probabil că  forma corectă ar fi fost ANTECAMERĂ.

mamii/mamei

        Se întâmplă să auzim/să citim exprimări ca: Fata mamii a venit acasă. Mamii sau mamei? Cum ne dăm seama care este forma corectă? Nu e greu deloc. Trebuie să ne gândim la forma de plural a cuvântului, regulă care se aplică în toate situațiile incerte: o mamă/două mame - mame - mamei, fete - fetei etc.

spusei/spuseşi

     O greşeală care se face frecvent este confundarea persoanei a II-a cu persoana I singular a verbului la perfectul simplu.
     Tu îmi spusei că vii. Enunţul corect fiind, de fapt: Tu îmi spuseşi că vii., întrucât desinenţa –şi este specifică persoanei a II-a a perfectului simplu, iar -i – persoanei I: Eu îţi spusei că vin.

nu te duce/nu te du

    Nu te du nicăieri astăzi, că plouă. Şi acest enunţ conţine o exprimare greşită, fiindcă imperativul negativ (singular) al verbului a se duce este nu te duce. Există o regulă simplă referitoare la modul de formare a imperativului negativ singular şi anume: negaţia nu+ verbul de conjugat la modul infinitiv. 
     Exemple: verbe ca a zice, a duce, a face îşi formează imperativul negativ singular astfel – nu zice!, nu te duce!, nu face!

preţul ouălor...

        Nu ştiu dacă mai există persoane care să folosească astăzi forma greşită ouălelor, dar îmi aduc aminte că, la o emisiune de ştiri, crainica a folosit această formă greşită. Ne întrebăm acum de ce prima formă a cuvântului este corectă şi a doua - greşită? Simplu de explicat! În limba română, nu este corect să articulăm un substantiv cu două articole enclitice/postpuse. Le este articol hotărât de N-Ac, iar lor – de G-D.
        În această formulă, substantivul ouălor se află în cazul genitiv, deci corect este: Preţul ouălor a crescut! Lucru adevărat, de altfel!

vreau ca să...

        Aceeaşi explicaţie – sintactică – intervine şi în contextul Vreau ca să… Verbul a vrea este tranzitiv (cere un complement direct/o completivă directă). Propoziţia completivă directă nu poate fi introdusă prin conjuncţia subordonatoare ca să, întrucât această conjuncţie este specifică unei circumstanţiale finale.

        Prin urmare, corect este să spunem: Vreau să merg în oraş.

         Dar, din păcate, şi aici tot simţul limbii funcţionează. Dacă îl ai…

care/pe care

          Auzim adesea – nu numai la oamenii simpli, ci şi la case mai mari – astfel de exprimări: Fata care am văzut-o la piaţă este vecina mea.

          Desigur, există în această frază un dezacord pe care, din păcate, nu îl sesizează toţi vorbitorii limbii române.

          Această greşeală s-ar putea remedia printr-o explicaţie simplă la nivel sintactic. În acest context, pronumele relativ care îndeplineşte funcţia sintactică de complement direct şi  este obligatoriu să fie precedat de prepoziţia simplă pe. Bine! Dar ce te faci cu cei care nu gândesc în părţi de vorbire şi de propoziţie?

         Se mai spune că ar trebui cel puţin să ai simţul limbii, ca să-ţi dai seama de diferenţă. Şi dacă nu îl ai?! Presupun că laşi deoparte normele gramaticale, dacă eşti un om simplu…